Am o dezamăgire în ultima vreme. Observ cu tristețe cum generația tânără – până în 30 de ani – și-a pierdut cu totul orice spirit de revoltă. Verva, nonconformismul și verticalitatea care ar trebui să o caracterizeze. Adolescenții, în special, sunt deja resemnați, deja încadrați în sistem, cu numărul matricol prins de la naștere pe mâneca hainei.

Unde sunt frumoșii revoltați din alte vremuri și ce mai putem aștepta de la o generație de adormiți, care ar trebui să ia frâiele în propriile mâini? mă întreb adesea. Ei bine, am avut marea bucurie de a-i descoperi, dacă nu în viața reală, măcar în câteva cărți apărute recent, scrise de autori tineri, pentru un public cu spirit tânăr și rebel. Dar sunt excepţii. Una din aceste cărți este "Sânge satanic", romanul cu care a debutat autoarea Cristina Nemerovschi, o absolventă de Filosofie din București. Romanul, care a fost nominalizat la titlul Cartea anului 2010 în "Observator Cultural", ca şi microromanul meu "Zilele mele cu Renata"- na, ca să mă laud!, a apărut la editura Herg Benet la sfârșitul anului trecut, fiind reeditat deja, în august 2011. Un roman cu cojones, am spus la prima lectură, care pare cu adevărat scris de un bărbat. "Sânge satanic" este o carte care îți scurtcircuitează șirul gândurilor. După ce o citești, nu mai poți rămâne pasiv în fotoliu și înghiți pe nemestecate mizeriile pe care ți le rulează seară de seară tembelizorul. Un roman care te face să vezi altfel lumea. Să recunoști spiritul mort, de turmă, pe care-l întâlnești tot mai des pe stradă. În semenii tăi cu priviri pierdute, care parcă și-au pierdut orice abilitate de a raționa și de a reacționa. După ce lecturezi "Sânge satanic", ai tendința de a observa mult mai ușor tot ceea ce este putred sau pur și simplu nu merge așa cum ți-ai dori în viața ta. Fie că este vorba de cuplu, fie că vorbim despre job, șefi, prieteni sau vecinii de bloc.

"Sânge satanic" e o lecție și, în același timp, un manual. Cartea Cristinei Nemerovschi strigă spre noi, din fiecare pagină a sa, să ne trezim. Până nu e prea târziu. Să privim falsitatea lumii în care ne complacem și să facem naibii ceva pentru a o schimba.

Atenție, însă: aici nu e nici pe departe vorba despre o rebeliune ieftină. Autoarea stăpânește perfect subiectul despre care scrie. Romanul devine, pe alocuri, filosofic: un existențialism pur, dar interpretat într-o manieră personală de Cristina Nemerovschi. Care te face să îți pui o mulțime de întrebări. În paginile cele mai alerte și mai mizantropice, "Sânge satanic" devine mai degrabă o desfășurare de nihilism. Dar, și atunci, personajul principal (un rebel filosof și narcisist – "voi fi oricum, întotdeauna când îmi voi privi reflexia în apă sau oglindă, cea mai mișto ființă care a existat vreodată pe pământ") are grijă să nege doar ceea ce trebuie negat. Ce rămâne în urma acestui nihilism atroce, care mătură în calea sa prejudecăți, obișnuințe, prostie, frici stupide, autosuficiențe, somnolențe? Rămâne originalitatea și autenticitatea, voința personajului de a evolua cu fiecare gest și cu fiecare gând. Rămâne o poveste neobișnuită de iubire și multă, multă filosofie, dar nu filosofie stearpă, moartă, pe care o găsești în manuale. Ci, mai degrabă, filosofia trăirii și a introspecției nemiloase. Încăpățânarea de a reflecta până la capăt, fără teamă, asupra a tot ceea ce ți se întâmplă. Încăpățânarea de a te cunoaște complet, fără ocolișuri.

Cele patru personaje care apar în "Sânge satanic" au o trăsătură comună: sunt vii, verosimile și colorate natural. Nimic livresc, nimic contrafăcut. Nimic pus în carte doar cu scopul de a impresiona cititorul. M. este misogin ca destui români, este foarte credibil și coerent în acest misoginism, iar evoluția lui în roman este cu atât mai impresionantă cu cât mintea care i-a dat naștere este una feminină. Multe pagini ale cărții, cu monologul lui M. despre neajunsurile sexului frumos (și prost!, ar zice personajul M.) sunt atât de intense încât nici măcar n-ai bănui că romanul este scris de o autoare. Dar M. nu este doar misogin. Este un revoltat, prin excelență, iar revolta lui se îndreaptă asupra tuturor oamenilor falși, manipulabili, conformiști, plini de prejudecăți, morți pe dinăuntru, indiferent de sexul acestora. Autoarea folosește experiența avută în anii în care a lucrat ca jurnalist, arătându-ne situația destul de tragică în care a ajuns și jurnalismul, parazitat de tot felul de specimene jalnice, ridicole, de "capre" care nu știu că "Procesul" este o carte scrisă de Kafka. M. se revoltă împotriva corporatismului, împotriva analfabeților care au infestat diferite domenii (paginile acestea sunt de un umor savuros), împotriva adulților resemnați, împotriva tuturor celor care și-au uitat sau și-au renegat visele. Visele întunecate și dorințele ascunse ne fac să fim cu adevărat ceea ce suntem, spune M. În lipsa lor, rămânem niște marionete, niște măști care stau pe carne smulsă.

Este M. un rebel fără cauză? Da și nu. Este un rebel fără cauză pentru că este un visător, un idealist, căci ce altceva decât idealism poate fi iluzia că s-ar putea schimba ceva în bine într-o astfel de lume de bolnavă cum este cea în care viețuim? Cum ar putea această lume falsă, obsedată de emisiuni TV și supermarket-uri, adusă spre autenticitate? Evident, e o luptă pierdută din start, în care M., personajul principal din "Sânge satanic", crede totuși. În același timp însă, este și o rebeliune cu oarecare sorți de izbândă. Cu toții ne-am putea reconsidera propriile valori. Cu toții putem redobândi controlul asupra propriilor vieți. Cu toții am putea, dacă am deschide ochii, îmbrățișa idealul lui M. Astfel, dacă lupta personajului pare pierdută la nivel general, atunci când se războiește cu societatea, cu lumea care nu mai are sorți de scăpare din ghearele superficialității, a corupției și a minciunii (masele de oameni sunt comparate cu "un vierme scârbos cu mii de capete"), totuși ea ar putea fi câștigată la nivel individual. Idealul vechilor greci, cunoaște-te pe tine însuți, trebuie reaplicat, de fiecare în parte, la filosofia lui M.

Deși crede în capacitatea fiecărei ființe de a se smulge din tăvălugul depersonalizant, perspectiva lui M. asupra întregului este pesimistă: "După voi, nu va rămâne nimic. Vor veni alții în locul vostru, care vor accepta cu cea mai mare bucurie jugul lăsat liber. Și-l vor trece cu mândrie în jurul gâtului, vor ține spatele drept știind că au intrat în rândul lumii. Și veți dispărea din scenă, la fel de discret precum ați intrat."

În spatele acestei revolte, extinse pe toate planurile, în romanul "Sânge satanic" se desfășoară diferite drame care dau intensitate cărții. Monologurile lui M. sunt fin echilibrate (dacă putem cu adevărat vorbi de echilibru în cazul acestui roman…) cu diferite întâmplări. Cotidiene am putea zice, dar nu banale. Nimic din viața celor patru personaje nu este banal. Mai degrabă, am spune că acești patru tineri (M., R., B., D.) trăiesc într-un carusel, care îi învârte până la leșin, făcându-i, pe de o parte, să vadă urâțenia lumii care îi adăpostește și, pe de altă parte, să își contemple propriile suflete, frumoase, complicate și neliniștite.

"O retrăire a adolescenței", așa caracterizează poetul Ștefan Bolea romanul, în prefață. Într-adevăr. "Sânge satanic" propune, ca mod de viață, o adolescență perpetuă. Dacă maturizarea înseamnă să negăm tot ceea ce avem profund, personal și autentic, dacă ea înseamnă să ne călcăm sufletele în picioare și să scuipăm pe ele numai pentru a obține un job bine plătit la o corporație, să renunțăm la o mare parte din ceea ce suntem pentru a forma un cuplu alături de un străin sau un aproape străin numai pentru a păstra aparențele, la naiba cu maturitatea!, ar spune M. Să rămânem adolescenți, adevărați, întregi și teribiliști.

Teribilismul, o trăsătură de obicei hulită, primește o reinterpretare personală și o revalorizare interesantă în roman. El este opus resemnării, care ne moleșește și ne ucide într-un final. Mai bine să-ți scuipi dușmanul în față decât să pleci capul înaintea lui, crede personajul principal al cărții.

Ca toți nihiliștii autentici, M. este un spirit nobil. Are încredere în oameni și, de fiecare dată, experiența îi arată că a fost prea generos acordându-le această încredere. Dincolo de mizantropia sa, paradoxal, este și un iubitor de oameni, văzând în fiecare ființă ceva din propriul său suflet. În ciuda aparențelor, personajul nu este deloc arogant, așa cum foarte just remarca și prozatoarea Doina Ruști, în referințele sale la acest roman.

Deși mai puțin prezente – practic, personajul principal este atât de bine conturat încât monopolizează atenția cititorului, dar aici este evident meritul autoarei care reușește, în aproape 400 de pagini, să îți țină interesul la cote maxime – cele două siluete feminine ale romanului sunt și ele atractive. Pe de o parte, R., o tipă de 21 de ani, blazată, studentă la Filosofie, amatoare de senzații tari care nu exclud drogurile, alcoolul sau sexul cu diferiți necunoscuți, de cealaltă parte D., sora lui R., o puștoaică de 14 ani care trăiește prima sa experiență sexuală alături de protagonistul romanului. Tabloul este întregit de prezența lui B., un adolescent de 15 ani, care se îndrăgostește de carisma și personalitatea copleșitoare a lui M. Nu veți găsi mai mult de două sau trei scene tari de sex în roman. Cu toate astea atmosfera și scriitura păstrează acel sentiment de imprevizibil, de atracție fizică, de nestăpânire, de agitație și nonconformist pe care cei ce trăiesc în apropierea unor adolescenți rebeli îl cunosc îndeajuns.

Trebuie să vă avertizez însă: cartea nu este pentru cei cu stomacul prea fin, care își doresc o literatură "frumoasă" mai mult decât una vie. Proza Cristinei Nemerovschi este autentică, dură, originală, dar nu vorbește despre lucruri frumoase. Cartea este greu de citit de cei mai slabi de înger pentru că ne arată, fără dantelărie și accesorii, toată urâțenia din jurul nostru. Tot compromisul în care, cu bună știință sau nu, ne-am vârât până în gât. Lucrurile astea nu se pot spune într-un limbaj cu şosetuţe albe, iar "Sânge satanic" își asumă din plin consecințele.

De ce poartă romanul acest titlu? Autoarea se confesează: "Atributul "satanic" sugerează și un alt aspect: arta adevărată se naște din întuneric, urâțenie, durere. Artistul creează în clipele de profunzime, de confruntare cu sinele său dezgolit, iar aceste momente sunt întotdeauna dureroase. Fericirea îl face să se îndepărteze de creație. Artistul lasă ceva în urmă pentru că simte exact defectele acestei lumi, vrea să umple găurile acesteia – într-o lume perfectă, creația ar fi lipsită de sens. "Satanismul" sugerează haos, suferință, hidoșenie, neclaritate și, totodată, o stare propice creației."

Nostalgia cărții – prezentă pe mai multe niveluri – amintește pe departe de "De veche în lanul de secară", celebrul roman al lui Salinger. Cristina Nemerovschi creează în "Sânge satanic" niște chipuri memorabile și niște sentimente care nu te pot lăsa stană de piatră. Nostalgie, revoltă, iubire, tristețe, depresie, repulsie, bucurie, entuziasm, durere… nici nu mai contează ce. Doar să simți, cu adevărat.